Ca gen artistic decorativ, broderiile, în general, au origini foarte îndepartate în timp, ajungând la o vasta raspândire si diversificare stilistica înca din antichitate. Prin natura lor materiala, exemplarele cele mai vechi - executate în tesaturi cu aplicatii de fibre organice - nu s-au pastrat, dar existenta, vechimea si repertoriul lor decorativ sunt atestate indirect. Referindu-se la cultura materiala a populatiei carpato-danubiene din epoca bronzului si la bogatia ornamentala a ceramicii creata de aceasta între anii 1400 - 700 î.e.n., Vasile Pârvan avansa ipoteza ca e foarte posibil ca tesaturile si broderiile din acea vreme sa fi fost si mai bogate de cât ceramica în motive decorative, "într-adevar, sublinia marele istoric, figurinele de lut ars din bronzul II - III ne-au pastrat adevarate modele în miniatura ale vesmintelor de atunci si ale broderiilor lor", conchizând ca, pe viitor, "cercetatorul va trebui sa compare costumele trace reprezentate în vremea clasica pe vasele grecesti cu hainele idolilor din bronzul carpato-danubian". Sigur este ca vechii egipteni cunosteau mestesugul broderiei cu acul, fapt probat de vestigiile descoperite în mormintele lor. Grecii si romanii îl practicau, de asemenea, considerîndu-l originar din Frigia. în vechile texte biblice se vorbeste frecvent despre anumite vesminte brodate, "lucrate cu iscusinta din fire de aur, de matase violeta, stacojie si visinie", atestate ca atare în implicatii cultice. La o amploare luxurianta, sub raport cantitativ si ornamental, ajung broderiile în tarile Orientului, de unde se revarsa abundent catre lumea mediteraniana, în ultimele veacuri ale antichitatii, si catre cea bizantina, în primele secole ale evului mediu, augmentând fastul resedintei imperiale de la Constantinopol, a carei stralucire pe vremea lui Justinian si a urmasilor sai a ramas proverbiala. Concomitent însa, Bizantul însusi trece la organizarea unor faimoase ateliere de broderii, sub influenta directa a produselor de import, persane si siriene mai ales, impunatoare prin somptuozitatea si rafinamentul lor, dar tocmai de aceea extrem de costisitoare. Este adevarat ca initial, broderiile bizantine propriu-zise, lucrate pe suporturi de matase, ori cu fir de matase pe alte sorturi de tesaturi, sunt relativ rare, dar dupa ce ingeniosul monah alexandrin Cosmas Indicopleustes, neobosit calator si cosmograf din veacul al VI-lea, aduce în Europa oul miraculosului vierme chinezesc, începe sa se dezvolte si la Bizant o productie proprie de fire, tesaturi si broderii de matase, în combinatii cu fire de argint si de aur, lucrate în diverse tehnici cu denumiri speciale. De aici produsele si tehnologiile lor vor prolifera mai departe, în toate zonele de influenta ale culturii si artei bizantine, dimpreuna cu tipurile de vesminte aulice si eclesiastice, de valuri liturgice si profane, confectionate din ele, care au vehiculat, la rândul lor, un anumit repertoriu decorativ si iconografic, ce s-a impus treptat în toata lumea ortodoxa. Ca si alte genuri artistice, înrudite structural cu ele, cum ar fi picturile murale, icoanele si miniaturile, broderiile bizantine cu destinatie cultica ajung la un stil canonizat mai ales dupa triumful iconodulilor asupra iconoclastilor, adica dupa a doua jumatate a veacului al IX-lea. Repertoriul lor figurativ si ornamental sintetizeaza unitar traditii dintre cele mai îndepartate, atât în timp cât si în spatiu. "Antichitatea elina, observa reputatul medievalist I. D. Stefanescu, se vadeste în constructia - just înteleasa din punct de vedere anatomic - a chipurilor atât de plastic desenate; în stilul draperiilor, care evoca expresivitatea sculpturii clasice; în euritmia atitudinilor si a miscarilor. Orientul aduce predilectia pentru luxul materialului si pentru hieratism, iar biserica impune inspiratia din izvoarele canonice si liturgice si totodata simbolismul". Emotia privitorului, conchide savantul citat, se încheaga însa nu din receptarea detaliilor, ci "din întelegerea simbolului, din analiza logicii compozitiei, din perceperea expresivitatii integrale a unei asemenea opere". Dupa cum vom vedea mai departe, în sectiunile structurate pe categorii de obiecte, însesi vesmintele si unele valuri liturgice, împodobite cu astfel de broderii, reprezinta, la rândul lor, sinteze înnoitoare si adaptari la cultul crestin ale unor piese mai vechi, laice si religioase, asemanatoare ca forme, dar cu functionalitati si semnificatii diferite, atestate în vremurile Vechiului Testament sau în antichitatea greco-romana. Incluse treptat în oficierea serviciului religios, principalele componente ale costumului sacerdotal sunt definitiv consacrate abia în secolul al XIV-lea, prin Constitutia patriarhului Pilotei al Constantinopolului, referitoare la ritualul îmbracarii lor. Piesele de baza ale acestuia sunt: stiharul, orarul, epitrahilul, rucavitele, felonul, sacosul, omoforul, bedernita si mitra, fiecare dintre ele având întelesuri simbolice, destinatii precise, forme si decoratii figurative riguros reglementate, brodate în fire de aur, de argint si de matase colorata, batute frecvent cu margaritare si pietre pretioase. Nu în toate cazurile se pot stabili ascendente istorice sau biblice pentru celelalte categorii de broderii religioase. Epitafurile, aerele si pocrovetele, acoperamintele de pristol si tetrapod sau cele de morminte, spre exemplu, nu au "antecedente" vadite înaintea erei crestine, pe cita vreme valurile de tâmpla sau dverele si zavesele descind cu siguranta din acea perdea, numita catapeteasma, folosita în templul Vechiului. Testament ca mijloc de separare a "sfintei" de "sfânta sfintelor", adica a naosului de altar, si care era alcatuita din torturi purpurii, stacojii si albastre, având ca unice decoratii pe ea chipuri de heruvimi. În general, canoanele iconografice ale broderiilor bizantine sunt comune cu ale celorlalte genuri artistice - picturile murale, mozaicurile, icoanele, miniaturile, argintariile etc. - si au fost stabilite autoritar în cadrul unor concilii ecumenice posticonoclaste, de unde au trecut - ca principii fundamentale - în acele manuale de pictura, denumite erminii, care le-au vehiculat apoi pe spatii extrem de întinse, concomitent cu raspândirea însasi a operelor create conform prescriptiilor acestora. Sub influenta lor nemijlocita a evoluat o vreme si broderia medievala româneasca, unul dintre cele mai stralucite capitole ale istoriei artei noastre din toate timpurile, asimilând profund creator, pe un fond autohton ancestral, îndelungatele traditii bizantine si orientale, anumite sugestii ale goticului târziu si ale Renasterii italiene, toate plamadite într-o sinteza noua, cu trasaturi specifice, surprinzator de originale si de o mare puritate spirituala, mai ales în faza lor de culminatie, coincidenta cu a doua jumatate a veacului al XV-lea si cu prima jumatate a celui de al XVI-lea. Cea mai veche urma de broderie bizantina descoperita pe teritoriul României dateaza din secolul al XI-lea si reprezinta, probabil, un fragment de rucavita, decorat cu fir de aur pe suport de matase, întarit cu tort de in, provenind dintr-un mormânt dobrogean de la Garvan-Dinogetia. Se pastreaza acum la Institutul de arheologie din Bucuresti. Este cunoscut, de asemenea, faptul ca tot în secolul al XI-lea s-a introdus la noi razboiul de tesut orizontal, ceea ce a stimulat, într-o mare masura, cusaturile autohtone cu alesaturi de straveche traditie. Vestigii directe nu ni s-au pastrat însa, nici din aceasta vreme, nici din veacurile imediat urmatoare. Se poate presupune totusi - pe baza unor valoroase broderii românesti datând de la sfârsitul veacului al XIV-lea si începutul celui de al XV-lea, care marcheaza evident o evolutie - ca mestesugul s-a practicat necontenit la noi, perfectionându-se treptat sub înrâurirea produselor si atelierelor bizantine, fie constantinopolitane, fie sârbe sau macedonene. Pentru vesmintele pretentioase, aulice si de cult, ca si pentru feluritele valuri liturgice sau obiecte laice destinate împodobirii interioarelor voievodale si boieresti, se importau, prin solii trimise ad-hoc sau prin intermediul negustorilor genovezi, din Orientul Apropiat si Italia, din Flandra si Lombardia, apoi si din alte tari ale Europei, matasuri fine si stofe grele, catifele tunse pe mai multe nivele, si brocarturi somptuoase, brosate cu fir de aur si argint, toate la un loc însumând un repertoriu ornamental fitomorfic dintre cele mai luxuriante. Astfel, alaturi de stravechiul motiv al palmetei, cu toate variantele sale, foarte frecvente sunt vrejurile meandrice sau împletite, purtatoare de rodii si ananas, de frunze de acant si anghinare, precum si de numeroase motive florale, reprezentând garoafe, lalele, zambile, trandafiri, flori de lotus, de par, de rasura, de caprifoi, de gentiana etc. Adeseori, printre aceste ornamente vegetale, sunt presarate motive geometrice, simbolice si astrale, cum ar fi rozeta, rombul, cercul, crucea, steaua, soarele, semiluna s. a. Executate în fire policrome, acordate la natura câmpului ornamental, asemenea tesaturi aveau prin ele însele o mare valoare decorativa si erau destinate confectionarii vesmintelor aulice, acoperamintelor de pristol, de tetrapod si de morminte sau valurilor de tâmpla si poalelor de icoane. Broderiile propriu-zise, în schimb, adica cele executate cu acul dupa modele desenate mai întâi pe cartoane, utilizau, ca suporturi, tesaturi monocrome, în special de matase, dublate cu pânzeturi tari, de cânepa si in, pentru a le conferi mai multa rezistenta. Primele stiri scrise despre existenta unor broderii liturgice românesti dateaza din vremea lui Vlaicu-Voda, care, printr-un document din 1374, oferea ctitoriei sale de la Vodita mai multe sate si unele privilegii, dimpreuna cu diverse obiecte de cult. Printre acestea din urma figureaza "o pereche de odajdii preotesti de matase, perdele de altar, de camba, (...) un epitrahil si rucavite cusute cu fir de argint". Nu stim cum aratau piesele mentionate, deoarece nici una din ele nu a razbit pâna la noi, dar cele mai vechi broderii liturgice care s-au pastrat efectiv si integrale în patrimoniul tarii noastre sunt doar cu câtiva ani mai târzii. Este vorba de un orar si o bedernita, aflate la Manastirea Tismana, ambele datate în jurul anului 1380; de un epitaf din 1396, descoperit în 1860 de Alexandru Odobescu la Manastirea Cozia, pastrat acum în colectia Muzeului de arta al României; de o bedernita si un epitrahil din patrimoniul Manastirii Putna, datate spre sfârsitul secolului al XIV-lea; de un epitaf, provenind de la biserica Sfântul Nicolae din Radauti, databil în jurul anului 1400, si existent în prezent la Manastirea Sucevita etc. Fiecare din aceste categorii de obiecte îsi are iconografia sa consacrata, brodata cu fir de aur, de argint si de matase, pe suporturi de in sau de matase colorata, care formeaza de regula fondul compozitiilor, atunci când broderia nu-l acopera integral. Uneori contururile personajelor si obiectelor reprezentate, cutele draperiilor si unele motive ornamentale sunt marcate cu succesiuni de perle veritabile, ceea ce le amplifica aspectul somptuar. Un loc aparte si insuficient definit în ansamblul celor mai vechi broderii din tara noastra îl ocupa Epitaful principeselor Euthymia si Eupraxia de la Manastirea Putna, opera de provenienta sârbo-bizantina, datând sigur din a doua jumatate a veacului al XIV-lea, dar ajunsa la noi în împrejurari necunoscute. Unii cercetatori au înclinat sa atribuie acestei lucrari un rol determinant în evolutia stilistica a broderiilor moldovenesti din secolul al XV-lea, însa teza este greu de sustinut. În primul rând nu se poate stabili cu certitudine daca opera se afla realmente pe teritoriul Moldovei în secolul respectiv, foarte plauzibila fiind, în aceasta privinta, ipoteza aducerii ei la noi în anul 1530 de catre printesa Elena Brancovici, ultima sotie a lui Petru Rares, originara - cum bine se stie - din Serbia, în al doilea rând, nu exista o filiatie stilistica evidenta între lucrarea sârbeasca si broderiile ramase de la Alexandru cel Bun sau de la Stefan cel Mare si urmasii sai. Dimpotriva, unii cercetatori români si straini au remarcat si au subliniat convingator ca între aceasta broderie si cele românesti sunt deosebiri de tehnica si de structura compozitionala care exclud înrudirea lor directa. Istoricul sârb Lazar Mirkovic, de pilda, opineaza ca epitafurile noastre din secolul al XV-lea apartin unui tip românesc, original, ilustrat, printre altele, si de exemplarul daruit în 1490 de Stefan cel Mare Manastirii Putna, iar Virgil Vatasianu, afirmând categoric ca epitaful principeselor sârbe este sub nivelul calitativ al celui din 1396 de la Cozia, conchide ca acesta din urma poate fi considerat prototipul viitoarelor epitafuri muntene si moldovene, precum si "initiatorul unei noi scheme iconografice, care se va îmbogati treptat prin sporirea asistentei, apropiindu-se tot mai mult de schema iconografica a Plângerii din picturile murale". Paradoxal este faptul ca în timp ce istoricii nostri cauta obârsia unor broderii liturgice din tarile române pe la Bizant ori prin Balcani, altii, straini, o gasesc fara ezitare la noi. în acest sens, deosebit de îndrazneata, dar si de plauzibila totodata, este opinia ilustrului istoric rus Nikodim Kondakov, care considera, spre exemplu, ca atât epitaful sârbesc de la Putna, cât si un epitaf din 1427, provenind de la Alexandru cel Bun, ajuns cu vremea la Manastirea Zolkiev din Polonia, ar fi opere iesite sigur dintr-un atelier moldovenesc. Ca asemenea ateliere existau în Moldova primei jumatati a veacului al XV-lea, nu mai încape îndoiala. Dupa cum se stie, procesul de autohtonizare si de maturizare a broderiei moldovenesti se produce în epoca lui Alexandru cel Bun si culmineaza, la câtiva ani dupa moartea batrânului voievod, cu Epitaful egumenului Siluan, executat la Neamtu în anul 1437 si existent acum în colectia Muzeului de arta din Bucuresti. Acesta este considerat o capodopera a genului, desavârsita sub toate aspectele de ordin compozitional, cromatic si tehnic, ceea ce presupune îndelungate traditii locale, care nu se puteau perpetua si amplifica, pentru a culmina într-o asemenea creatie, decât prin intermediul unor ateliere bine organizate, functionând, probabil, pe lânga curtea domneasca de la Suceava si, mult mai sigur, în cadrul marilor manastiri ale vremii - respectiv Bistrita si Neamtu - care erau pe-atunci cele mai importante centre cultural-artistice din tara. Sa nu uitam, de asemenea, ca din scriptoriul Manastirii Neamtu iesise în 1429 faimosul Tetraevanghel al monahului Gavril Vrie, care a devenit ulterior prototipul tuturor manuscriselor miniate din vremea lui Stefan cel Mare, asa cum Epitaful egumenului Siluan va constitui în scurt timp prototipul uimitoarelor broderii moldovenesti din aceeasi epoca. Initiind un vast program constructiv, profan si religios, cu stralucite implicatii cultural-artistice, în continuitatea vechilor traditii autohtone, dar si cu largi deschideri catre marile fenomene artistice ale Europei, Stefan cel Mare ajunge treptat la închegarea asa-numitului stil moldovenesc, care integreaza unitar elemente bizantine, gotice si renascentiste, într-o viziune specifica spiritualitatii românesti, nu numai în arhitectura vremii sale - cum se crede uneori - ci în toate manifestarile artistice. Picturile murale, miniaturile, broderiile, orfevrariile, sculpturile în piatra si în lemn sunt tot atâtea ipostaze ale aceluiasi genius loci, care îsi raspund unele altora printr-o admirabila corespondenta stilistica, rezultata din prelucrarea, adaptarea si reinterpretarea profund originala a unui repertoriu iconografic si ornamental de circulatie universala. Odata cu întemeierea marelui complex monastic de la Putna, cea mai importanta ctitorie religioasa a gloriosului voievod, centrul de gravitatie al vietii cultural-artistice din Moldova se deplaseaza progresiv catre acest asezamânt. Alaturi de scriptoriul manastirii, de scolile sale trilingve - greco-slavo-române - si de atelierele în care se executau valoroase argintarii si icoane, sculpturi în piatra si lemn, ia fiinta aici un puternic atelier de broderii, din care au iesit opere exceptionale, celebre azi în toata lumea pentru maiestria artistica, somptuozitatea, originalitatea si unitatea lor stilistica. Surprinde însa faptul ca, în pofida celor mai revelatoare atestari documentare ale acestui atelier, unii cercetatori continua sa presupuna existenta lui, sau sa o admita, dar numai partial, adica numai dupa incendiul din 15 martie 1484, care ar fi "distrus aproape în întregime Manastirea Putna" si "mai toata zestrea ei", ceea ce a impus reconstructia grabnica a edificiilor si executarea unor "copii dupa broderiile pierdute ori avariate". Totusi pastrarea pâna în zilele noastre a numeroaselor manuscrise si a unor broderii anterioare anului 1481, aflate sigur la Putna în noaptea incendiului amintit, demonstreaza ca atunci nu s-a pierdut "mai toata zestrea ei", iar pe de alta parte, lucrari ca Dvera înaltarii, datata precis, prin propria ei pisanie, la 1 aprilie 1484, deci la numai doua saptamâni dupa producerea sinistrului, ca si multe alte broderii, cum ar fi Dvera Adormirii Maicii Domnului din 1485, Epitaful din 1490, Dvera Bunei Vestiri din 1500 sau marea Dvera de la 1510, în ale caror inscriptii se afirma raspicat ca au fost facute in Manastirea de la Putna, constituie tot atâtea dovezi peremptorii, riguros documentare, ca aici a functionat fara întrerupere un mare atelier de broderii si înainte de 15 martie 1484 si dupa aceasta data. Mai mult, având în vedere virtutile artistice si tehnice ale broderiilor putnene, ca si amploarea lor somptuara, se poate afirma ca la aceasta manastire a functionat în a doua jumatate a secolului al XV-lea si în prima jumatate a celui de al XVI-lea cel mai important atelier de broderie româneasca, în care traditiile epocii lui Alexandru cel Bun au fost urcate pe culmile desavârsirii, impunând tipuri de piese distincte, cu pisanii marginale asimilate chenarelor, cu personaje alungite, monumentale si profund interiorizate, proiectate uneori pe fundaluri arhitectonice, sugerând vagi elemente locale, carora li se adauga adeseori portretele ctitoricesti, care sunt de un mare interes documentar-artistic. Cea mai veche broderie româneasca, împodobita cu asemenea portrete, a fost epitrahilul executat în 1427 din porunca lui Alexandru cel Bun si a doamnei sale Marina, continând la poale portretele acestor ctitori. Ajunsa la Staraia Ladoga si apoi la Muzeul Ermitaj din Leningrad, lucrarea s-a pierdut în timpul primului razboi mondial, fiind cunoscuta astazi numai dupa fotografii. Cele mai multe portrete ctitoricesti brodate dateaza însa din vremea lui Stefan cel Mare si se gasesc, în marea lor majoritate, la Putna. Tot aici s-au pastrat si primele nume de artisti - brodeuri români cunoscute pâna acum. Este vorba de monahii Zosima, Ioil si Mardarie, care si-au lasat semnaturile pe impresionanta Dvera de la 1510, executata din porunca lui Bogdan al III-lea, opera de o ingeniozitate unica în ansamblul artei medievale românesti, care, alaturi de Acoperamântul de mormânt al Mariei de Mangop, de epitafurile, dverele si celelalte valuri liturgice lucrate din porunca lui Stefan cel Mare, se încadreaza cu cinste în circuitul celor mai de seama valori ale artelor aplicate universale. Evoluând, de-a lungul veacurilor, împreuna cu celelalte genuri artistice, broderiile, în general, sunt marcate succesiv de trasaturile specifice ale marilor stiluri si epoci creatoare, integrându-se organic desfasurarii lor: de la clasicismul antic la elenism, iar de aici la bizantinism si la gotic, la Renastere si baroc, la neoclasicism si romantism etc. Din punct de vedere tehnic, specialistii au stabilit doua faze distincte în evolutia broderiei medievale românesti, prima fiind cuprinsa între veacurile XIV-XVII, "când se coase în puncte foarte mici, cu fire de aur, de argint si de matase colorata", iar a doua între secolele XVIII-XIX, "când firele de metal, adeseori si cele de matase, nu mai sunt cusute ci asezate pe traseul dat si prinse aproape invizibil din loc în loc". Dupa cum vom vedea, la Manastirea Putna se gasesc si broderii liturgice ulterioare epocii stefaniene, fara a se ridica însa la maiestria, considerata clasica, a primelor. Multe dintre ele au fost la origini vesminte domnesti, confectionate din tesaturi somptuoase, fie orientale, fie venetiene, florentine sau genoveze, transformate mai târziu în valuri de tâmpla, acoperaminte de pristol, de tetrapod si de morminte, alcatuite uneori din fragmente evident disparate. Toate la un loc, dar mai ales broderiile clasice, dimpreuna cu splendidele manuscrise caligrafiate si miniate aici, duc faima prestigiosului asezamânt putnean departe peste veacuri si fruntarii, impunîndu-l ca pe unul dintre cele mai stralucite centre ale culturii si artei medievale din sud-estul Europei.